Niciun obiect de arhitectura nu se poate concretiza în forma sa construita în absenta unui scop, a unei utilizari, directe sau mijlocite.

Pentru un turn, ca de altfel pentru toate turnurile, scopul pare sa fie unul singur: o structura menita sa ajunga sus, cât mai sus, cel mai sus. La limita, turnul, ca obiect arhitectural, tinde sa refuze spatiul interior, sa îl sacrifice chiar in favoarea apropierii obstinate de cer. Desigur, odata atins nivelul superior, turnul ofera numeroase recompense, între care privelistea de sus este cea mai evidenta. Exista însa si alte valente ale acestui tip de edificiu: expresie a performantei tehnice, importanta istorica, capacitatea de a se reprezenta ca reper urban, turistic si identitar al orasului/tesutului din care face parte etc.

Turnul Pompierilor din Cluj este un astfel de reper, extrem de elocvent, de altfel. Si aceasta datorita faptului ca înaltimea sa, vadita în raport cu majoritatea constructiilor imediat învecinate, capata o semnificatie aparte si prin felul în care s-a format: ca o stratificare istorica. O suita de etape construite, tot atâtea mosteniri ale principalelor epoci de dezvoltare ale orasului. În plus, Turnul Pompierilor a avut din secolul al XIX-lea si rolul de supraveghere si alarmare în cazul incendiilor din “cetate”. Iar aceasta se facea (si) cu ajutorul clopotului amplasat la ultimul nivel, pe terasa. Sunetul devine asadar, un vehicul important de semnificatie pentru felul în care turnul se afla în oras, acum ca si în trecut. În propunerea noastra, a privi si a asculta sunt elementele cheie ale traseului ascendent pe care turnul îl presupune, de altfel, în mod firesc. Cu alte cuvinte, vizitatorii sunt îndemnati, încurajati si ajutati sa urce cât mai sus, cel mai sus, pentru a descoperi un obiect nou, bi-valent: o camera de privit si o camera de ascultat, asezate una peste cealalta.

Camera de privit este deschisa pe toate laturile si are si un balcon pentru ca vizitatorii ei sa participe nestingheriti la priveliste. Sa fie în priveliste.

Camera de ascultat, amplasata la ultimul nivel, este în fapt o încapere goala, fara acoperis si fara ferestre. O camera sonora, dar si o trimitere în timp: daca în trecut turnul avertiza sonor orasul, acum rolurile se vor inversa, pentru ca vizitatorii Turnului sa aiba acum ocazia sa asculte orasul.

La interior, spatiul existent, deja extrem de parcimonios, va fi constrâns si mai mult prin propunerea noastra, tocmai pentru a amplifica imperativul ascensiunii. Atentia vizitatorilor se va concentra în primul rand pe aceasta iesire înspre în sus, având ca (singuri) martori peretii perimetrali, exprimati cât mai autentic, decopertati, netencuiti. În ideal, ascensiunea în turn va comprima în câteva minute intervalul celor aproape 6 secole de existenta ale Turnului. În aceeasi ordine de idei, am gasit ca semnificativ sa configuram, pe cât se poate de mult, interventia noastra ca o unica structura. O structura care umple putinul spatiu închis în interiorul Turnului si care totodata refuza sa fie altceva: nu este obiect, nu este forma, nu este spatiu si nici succesiune de spatii. Este o structura-vehicul, avand singurul scop de a facilita o conexiune verticala, de a inlesni un traseu catre mai sus.

A 3-a vârsta a turnului reprezinta asadar ca mai mult decat (inca) un strat adaugat la partea sa superioara. Propunerea incearca sa scoata la iveala morfologia edificiului, sa îi re-dea un înteles care acum pare uitat si, oricum, neglijat. Recompunerea se face din interior spre varf, iar finalul demersului implica si o renegociere a relatiei cu orasul, pe cai senzoriale.

In Turn, îi simtim interiorul învelisului si îi retrasam Istoria

Pe Turn, putem privi si asculta Orasul